Recunosc, de foarte multe ori mă caracterizează o doză de naivitate soră cu… prostia! Am încredere în oameni. „Vai de omul care se încrede în om!” spune Biblia. N-am învăţat nimic. Şi tare mi-e teamă că nu voi învăţa!
„Lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi.” Eh, nici chiar aşa! Oamenii politici se diferenţiază. Ei cu ale lor, noi cu ale noastre. Ale noastre – în urma deciziilor lor.
Tot umblă un zvon prin culisele înalte ale facerii şi desfacerii jocurilor politice. Pionul principal, cu rol de rege nu este nimeni altul decât conjudeţeanul nostru, Liviu Nicolae Dragnea. Zice-se că ar avea niscai „directive” de la Bruxelles pentru fărâmiţarea PSD-ului. Şi formarea unui nou partid. Adică el, baronul de baron, să distrugă mafia roşie! Recompensa, achitarea în dosarul referendumului. Chiar aşa?! Păi, zic băieţii, de ce ultimele două apeluri au fost amânate? La penultimul, nu s-a prezentat un judecător. La ultimul, pe 29 ianuarie, s-a îmbolnăvit un altul. Nu bate la ochi? Adică, se tergiversează. Perioadă de timp în care Dragnea e nevoit să-şi aducă la îndeplinire planul.
E greu să pui cap la cap „evenimete” şi „întâmplări”, să le dai o logică şi să tragi concluzii. Poate judecătorii respectivi au absentat motivat. Poate numai în mintea noastră, bolnavă de scenarită, se nasc idei închipuite. La un moment dat, vom afla şi adevărul. Dosarul, cu siguranţă, va avea o finalitate. Dar nici atunci nu vom fi siguri daca s-au făcut sau nu jocuri. Completul de cinci posibil să-l găsească nevinovat. Vorba unui deputat nou-liberal, de sorginte pedelist: „Ce-a făcut Dragnea? Campanie electorală! Aşa cum am făcut toţi de-a lungul timpului! Sforile se trag din afară. Dragnea execută. Şi bine face. Ce, ne hotărâm singuri soarta? Suntem dependenţi, aşa cum am fost o istorie întreagă.” Taci mâlc la auzul unor astfel de concluzii. Nouă nu ne rămâne decât să bârfim, să ne ocupăm timpul cu scenarii. Să belim ochii la televizor, unii la Mihai Gâdea, alţii la Rareş Bogdan. Să ne înjurăm şi să sărim unul la gâtul altuia, luând apărarea simpatizantului nostru. Care, pe el îl doare în fund de neajunsurile, de tristeţile noastre. Şi, ca un paradox, uite aşa ni se duce viaţa, admirând sau criticând. Fără nicio justificare, nici de o parte, nici de cealaltă.