Pornesc de la afirmaţia lui Paler, citită cu mulţi, foarte mulţi ani în urmă, înainte de 89, şi anume, „simplitatea este atât de complexă…” Una dintre maximele care nu numai mi-a plăcut cel mai mult, dar m-a fascinat. Sunt doi termeni ce îmi ung sufletul şi-mi creează linişte psihică: simplu si nimic. Deseori îi uzitez.
Aş dori sa fiu simplu în rândurile pe care ţi le adresez, oricum viata este „o goană după vânt, o deşertăciune”, ca sa-l citez pe înteleptul Somon. În traducere liberă, NIMIC!
Şi ceea ce îţi scriu eu tot o goană după vânteste şi tot o deşertăciune este!
Să admitem că te-am întâlnit (nici nu contează conjunctura) în cel mai dificil moment afectiv al vieţii mele. Eram vraişte. Sensurile îmi alunecaseră, alergam după ele şi nu le puteam prinde. Ai fost acel element de echibru. Deşi nu-ţi alegeai cuvintele, rostite din străfundurile sufletului tău sincer, dornic şi doldora de iubire, ele au căpătat în concepţia mea filosofii de viaţă. M-au inspirat şi le-am transcris pe paginile romanului la care lucrez. Zic eu, le-am dat conotaţii care să spargă emoţional, dar şi stilistic. Să se bucure de ele viitorii mei cititori. Brăţărilor tale de la mâna stângă le-am încrustat „scurte citate din filosofi antici”. Peretele pe care ţi se preling degetele ori de câte ori facem dragoste, l-am „confundat” cu al unei stânci din apropierea Mediteranei. Da, ne iubim ca doi ticăloşi, timpul nu ne ajunge. Nu ne ajungem unul celuilalt. Mă rogi ca după, să mai rămân un timp în tine. Mă cuprinzi în braţe, îţi lipeşti sânii de pielea mea şi, deschizându-ţi pleoapele ca într-o peliculă în reluare, îmi spui precum o primăvară: „te iubesc! Iubirea mea frumoasă!” Trăiesc unic acele momente. Fiecare cuvânt rostit de tine îmi creează metafora imaginii. Sau imaginea metaforei. Mă văd plimbându-mă cu tine pe străzile cu piatră cubică ale unui oraş medieval. Sau sărutându-ne într-unul din locurile mele preferate: malul sălbatic al mării, la Tuzla. În dreptul celor trei viluţe construite pe piatră. Cu eolienele lor. Pe iarba presărată cu floricele albe şi albăstrui.
Eşti atât de simplă, atât de spontană, atât de naturală, atât de sinceră, încât am impresia că Dumnezeu a creat o a doua Evă, lipsită de şarpe şi măr.
Eşti un vis în prelungire. Finalul nu există. Din contră, visuri în vis. Un albastru continuu.
Însă, chiar dacă nu ne dorim, tălpile noastre ating pământul. Ne deplasăm la serviciu. Avem nevoie de bani. Ca să putem exista. Pentru un kilogram de ceapă şi cartofi. Sună nu atât de frumos. Pentru un antibiotic sau un sul de hârtie igienică. Suntem apostrofaţi şi dăm replici. Facem parte din sisteme. Şi, cel mai grav, truismul: timpul nu are răbdare, ca să-l parafrazăm pe Preda. Devenim, fără să vrem, comuni. Suntem puşi în faţa anumitor situaţii şi trebuie să luăm hotărâri. Să le rezolvăm. Nu totdeauna după dorinţa noastră. În funcţie de conjuncturi. În funcţie de alţii. De multe ori, ne ucidem visul. Odată cu el, sufletul. Începe să se contureze amintirea. Regretul.
Sunt atipic. Dificil. Neînţeles. De cele mai multe ori, egoist. Îmi spunea cineva, o fiinţă dragă sufletului meu, cândva: „Tu trebuie să fii încredinţat în fiecare secundă că eşti iubit. Prin atitudinea persoanei iubite. Dar să-ţi spună şi de trei ori la rând „te iubesc!”. O singură clipă de „neatenţie” şi totul se duce de râpă. Totul pentru tine. Dar tu când dăruieşti?! Tu când te sacrifici? Tu ce dai, efectiv???”. Răspund acum: nu ştiu! Ceea ce ştiu este că nu cumpăr deloc ieftin şi vând foarte, foarte scump! Ce dau? Totul. Dar în anumite condiţii. Pe care nici eu nu le cunosc. Pentru că nu sunt tabu, ci în funcţie de conjunctura creată. Un mereu neprevăzut. O mereu enigmă. Frumoasa mea, definiţia iubirii e nedefinită!
