Am aşa o senzaţie că nu mai pot critica pe nimeni. Aş pleca undeva, departe, uitat de lume. Singur. Fără telefon şi internet. Într-o căsuţă văruită în alb, din mijlocul unei păduri, să fac focul la sobă, să rânesc zăpada şi să-mi fac singur mânacre. Să alerg în fiecare dimineaţă şi seară. Să citesc şi să scriu, să mă bucur de animale şi păsări. Să nu-mi aduc aminte de niciun rău. Să uit că exist. Citeam undeva că singurătatea este apanajul prostului. Nimic mai fals. Simţim, uneori, să fim singuri cu noi înşine. Să medităm. Să uităm de orgolii. Până şi de prieteni.
O societate plină de vicii. O luptă acerbă pentru putere şi bani. Conştiinţă, zero. Tragem precum animalele, să avem cât mai mult, chiar daca cel de lângă noi moare de foame. Jocuri, scenarii, manipulare şi diversiune. Parcă am împărăţi pământul. A fost unul, Napoleon, care şi-a dorit totul. S-a dus. Nici măcar mormântul nu i se cunoaşte. Tot aşa pierim şi noi, indiferent cine suntem.
Am regretat mult moartea prietenului meu, pictorul George Moise. Un om absolut minunat. S-a stins din viaţă la numai 64 de ani. Îi muriseră fratele şi mama. Soţia, s-a dus şi ea după el, la numai câteva zeci de zile. M-a invitat de câteva ori la el, să-mi arate nişte picturi. Un apartament de artist! Meserie! Îmi povestea câte feluri de mâncare inventase şi că aştepta să iasă la pensie ca să-şi desăvârşească opera. N-a mai apucat. Trec deseori prin dreptul apartamentului. Are coli de hârtie albă în ferestre. Moştenitorii (el n-a avut copii) se bat pe averea lui. El zace la un metru sub pământ, la cimitirul de la marginea oraşului. Nu a luat cu el măcar o pânză. Oricum, ar fi putrezit.
Când ne împăcăm cu noi înşine? Când ne dezbrăcăm de orgolii? Când devenim smeriţi? Când ne lepădăm de Satana şi-i facem loc, în inima noastră, lui Hristos?!
Articole noi
