Imediat după terminarea liceului, mi-am făcut o iubită. O iubire platonică. Cutreieram uliţele satului, mergeam la pădure, pe malul râului Vedea sau ne postam în faţa morii, toamna, şi discutam vrute şi nevrute. Îmi plăcea să văd resturile tulpinilor porumbului, cocenii, tociţi de dinţii animalelor cărăuşe, caii şi măgarii, argintate cu raze de lună. Ţin minte că muşcam amândoi din aceeaşi gutuie şi-mi plăcea să-i sărut buzele…zemoase!
Era anul patru de liceu, la mate-fizică, în Alexandria. Făcea naveta. Într-o zi, am aşteptat-o la trenul de două. Ne-am postat pe trotuar, în faţa magazinului. În momentele acelea, a trecut un cortegiu funerar. Un tânăr, Bebe, de 21 de ani, se aruncase în faţa trenului. Mi s-a transformat faţa şi am început să lăcrimez. Domnişoara, îndrăgostită foc, la fel ca şi mine, a intervenit, după ce s-a îndepărtat dricul: „Morţii cu morţii, viii cu viii!” Nu mi-a plăcut „filosofia ei”.
Alaltăieri am primit o veste groaznică. Un fost coleg de liceu şi de cenaclu, cu care mi-am petrecut adolescenţa, are metastază. Mi-am amintit cu nostalgie cum mergeam împreună la un internat de fete. Aveam două iubite prietene. Noi eram anul trei şi ele, anul doi la sanitar. Fifi şi Irina. Ne cântau cu chitara şi recitau din Nichita. Într-o seară, plimbându-mă cu Irina pe-o străduţă, am ridicat-o în mâini deasupra unei fântâni. Avea doar 48 de kilograme! Jocuri de copii! Frumuseţi pe care nu le poţi uita. Nu-l voi vizita pe prietenul meu. Nu pot. Mi-e imposibil. M-ar dărâma şi nu mi-aş reveni mult timp de aici înainte.
Sâmbătă seară am fost la Suhaia. Cristi Barbu a anunţat candidatul pentru funcţia de primar al comunei Suhaia din partea PNL, într-o şedinţă a „Sfatului înţelepţilor”. Am privit sala. Bărbaţi în vârstă, unii ajutându-se de cioamge. Feţe ridate, cocârjaţi mulţi dintre ei. M-au întristat. Am ieşit afară şi l-am rugat pe colegul meu să mergem la Fântânele, pentru un reportaj. Ne-am oprit la una dintre cele mai luxoase pensiuni care există în ţară. (Zilele următoare puteţi citi reportajul.) Atmosferă veselă, plină de optimism. Am făcut cunoştinţă şi cu fetiţa patronului, o minunăţie în vârstă de nouă ani. M-am destins. Am privit-o atent. Şi ea, să-i dea Dumnezeu sănătate, va ajunge la vârsta noastră, se va căsători, va avea copii, va îmbătrâni s.a.m.d.
Dacă singura certitudine este moartea, m-am întrebat şi tot mă întreb: de ce nu ştim să ne trăim viaţa cu demnitate?
Articole noi
