După ce visul de a deveni un mare fotbalist i-a fost spulberat în urma unui accident, teleormăneanul Radu Florin, de 35 de ani, originar din Turnu Măgurele, nu şi-a pierdut speranţa şi, în timp ce îşi câştigă existenţa din vânzarea de reviste „Zeitschrift der Straße” (Revista Străzii) în localitatea Bremen, din nordul Germaniei, studiază la distanţă la o facultate de Geografie din România şi îşi modernizează pas cu pas casa din oraşul natal.
Din toţi românii pe care i-am cunoscut la Revista Străzii (în jur de 50 de persoane), Radu este cel mai carismatic vânzător. Vorbeşte germana, spre deosebire de majoritatea dintre ei, şi nu ezită să spună nemţilor cu mândrie că în ţară, eu şi el suntem vecini, la 48 km distanţă unul de altul. Un voluntar de la Biroul de Vânzări l-a remarcat: „tu eşti cel mai bun vânzător al nostru!”. Adevărul este că oricine poate crede asta, când vede constant acelaşi zâmbet vioi şi pofta de viaţă cu care Radu sigur te molipseşte. Nimeni nu ar zice ca viaţa a fost aşa dură cu teleormăneanul precum el însuşi povesteşte:
Reporter: De ce eşti în Germania şi vinzi „Revista Străzii”?
Radu Florin: În România nu există nicio muncă cu un salariu decent pentru mine. Am fost fotbalist profesionist, imediat după ce am terminat şcoala am jucat fotbal şi nu am învăţat altă meserie. Am jucat pentru Rapid Bucureşti. Îmi mergea foarte bine, am fost chiar în antrenamente de probă la Atlético Madrid şi Juventus Torino. Apoi am suferit un accident grav pe teren: am sărit la o minge de cap şi m-am ciocnit cu un adversar. Am căzut pe umăr aşa de rău, că mi s-au distrus toate: oase, tendon, nervi. Am fost operat de două ori, fără rezultate prea bune. Umărul nu e refăcut şi nu îmi pot mişca bine mâna. Cariera mea a fost distrusă într-o clipă.
Am venit în Bremen acum 7 ani. Unul dintre cei trei fraţi ai mei locuia aici şi îşi câştiga existenţa cântând la vioară pe stradă (se câştigă mai mulţi bani aşa decât la majoritatea locurilor de muncă în România). Am râmas atunci în Bremen, din iunie până în septembrie şi am cerşit pe stradă. Dar cerşitul nu este pentru mine, aşa că m-am întors în ţară. Unul din fraţii mei a început să vândă reviste în Bremen prin 2011. Auzind de asta, am început şi eu în luna aprilie a aceluiaşi an şi sm rămas până în prezent.
Soţia mea şi cei doi copii ai noştri, gemenii Cristian Nicolas şi Iasmin Jessica, locuiesc în ţară. Copiii au cinci ani. Soţia mea lucrează ca educatoare. Acum şase ani am cumpărat împreună o casă în Turnu Măgurele, oraşul meu natal, pe care o modernizăm pas cu pas: o baie nouă, ferestre noi, încălzire. Pentru toate lucrările necesare trimit bani acasă în fiecare lună, atât cât îmi rămâne.
R.: Nu-ţi este dor de familia ta?
R.F.: Bineînţeles că da! Vorbesc în fiecare seară două ore cu copiii şi soţia mea, la telefon sau pe Skype.
R: Mai joci încă fotbal?
R.F.: Mai joc încă, dar doar pentru relaxare/distracţie. Duminica ne întâlnim câţiva prieteni la o partidă de fotbal şi la final sunt bătut măr.
R: Ce vei face mai departe? Care sunt planurile tale de viitor?
R.F.: Studiez de ceva timp Geografie la distanţă, la o universitate din România. În fiecare seară când ajung acasă de la serviciu, învăţ, citesc cărţi şi mă informez pe internet.
R: Ce ţi-ar plăcea să faci când vei termina facultatea?
R.F.: Asta încă nu ştiu. Mai am doi ani. Întâi să termin şi apoi voi vedea.”
Rebeca Dobrică
Articol adaptat după un interviu de Philipp Jarke, din numărul 36 al revistei „Zeitschrift der Straße” ( http://zeitschrift-der-strasse.de/ )
