Întâmplarea a făcut ca, recent, să intru în posesia volumului “Zarea de cenuşă a speranţei”, autor fiind scriitorul teleormănean Gheorghe Filip. Un scriitor care, în opinia mea, ar merita mai multă atenţie din partea criticii literare naţionale. Eu îl ştiu de multă vreme, din vara anului 1976, de când am fost repartizat, la absolvirea Facultăţii de Jurnalism, în redacţia ziarului “Teleormanul”. Nu pot afirma că ne leagă o prietenie cât de cât, trecerea mea pe postul de corespondent judeţean pentru presa naţională, îndepărtându-ne oarecum. Iar Gheorghe Filip a preferat, după ieşirea din gazetărie, să se aşeze într-un „turn de fildeş”. Însă această atitudine nu înseamnă că el nu este receptiv la realităţile din jurul nostru, experienţa de vechi jurnalist regăsindu-se din plin în scrierile sale.
Cu astfel de gânduri am început să lecturez ultima apariţie editorială şi mărturisesc că am parcurs în continuare cu plăcere paginile. ”Zarea de cenuşă a speranţei” face parte din ciclul ”Magia nisipurilor”, alături de romanele ”Directorul de imagine”, ”Vine preşedintele”, ”Nopţile lui Mefisto”, ”Crucea Sudului” şi ”Fecioara de fier”. Sunt cărţi ale tranziţiei, precizează scriitorul, ale unei perioade în care ”lumile sunt încă în amestecare, când graniţele dintre ele sunt fragile şi trecerile dintr-una în cealaltă sunt ridicole şi dramatice”. Zbaterile unor oameni în anii postcomunismului te provoacă să te întristezi, dar şi să zâmbeşti, realitatea fiind îmbinată uneori cu ficţiunea pentru a configura o lume agitată în căutare de sine.
Volumul se deschide cu “Vioara”, personajul principal-“adâncit în remuşcări, incertitudini şi speranţe”-părăsind satul pentru a ajunge la oraş, acolo unde “frontul revoluţiei” aducea în prim plan oameni debusolaţi parcă de sloganul „suntem liberi!”. Dincolo de atmosfera încinsă de pericolul teroriştilor, de zvonurile alarmiste generate de haos, apar totuşi, după mai multe ore, germenii schimbărilor profunde din administraţia locală. Este ales preşedintele „Comitetului de Salvare”, în persoana şefului magazinului Gostat din oraş, cel care “trebuie să construiască lumea nouă, să limpezească ideea de dreptate şi libertate”. Întors apoi în satul său, eroul din “Vioara” are prilejul de a discuta cu „învăţătorul”, cel ce observă că „oamenii au regăsit furia de la Răscoala din 1907 şi au tăbărât pe acareturile ceapeului, de parcă ar fi fost ale unor boieri cu care aveau ceva de împărţit (…)”. Într-un fel, gestul lor reprezintă demolarea trecutului cu care nu vor să mai aibă de-a face…
În “Visuri de mărire” sunt evidenţiate frământările personajelor Fofâlcă, Bâzdoacă şi Chivulete pentru a alcătui, fiecare în parte, programe electorale cu care speră să câştige la alegeri fotoliul de primar, comicul de limbaj fiind mai evident aici. “Mitingul”rămâne în aceeaşi sferă, a pregătirilor individuale pe care le implică scrutinul, comicul de situaţie ajutând la identificarea aşteptărilor de la “marţafoii” invitaţi la casa de cultură de un candidat. Dar până la urmă se prezintă doar patru (!) femei, interesate, la un pahar cu bere, să cunoască “programul minunat şi realist care va schimba din temelii oraşul”. Fireşte, acesta nu este un motiv pentru ca Bâţică să renunţe la candidatura sa…
Merg mai departe cu cititul şi astfel aflu că într-o “zi de campanie” un primar cu trei mandate foloseşte participarea la o înmormântare pentru a convinge enoriaşii bisericii să mai stea un mandat. Mai ales că are “realizări”: un podeţ peste o zgaibă de pârâu care trece pe lângă marginea satului “a fost făcut în primul mandat, în al doilea îl reparase şi în al treilea se fărmase (…)”.
“Turnul singurătăţii” aduce în prim plan un “salariat la patron”, care consideră că “viaţa lui se petrece într-un perimetru strict, cu o mare densitate de suferinţe şi iluzii, de visări şi zădărnicii (…)”. Ieşirea în somn pe o insulă pustie, ”o veche utopie” a sa, înseamnă prin parcurgerea ţinutului respectiv o „izbăvire”. Dar revenirea la sarcinile cotidiene în biroul firmei unde lucrează este în contextul intenţiilor patronului de a candida pentru funcţia de edil-şef al oraşului. Până la urmă alegerile se soldează cu eşecul celui supărat pentru faptul că „nemâncaţii pe care i-a îndopat cu salam şi cârnaţi l-au trădat”. Între consecinţe se află intenţia lui don Emil de a da în judecată partidul care nu l-a susţinut pe cât ar fi trebuit-pentru recuperarea cheltuielilor din campanie-şi decizia de a divorţa de soţie, considerată, de asemenea, un vinovat principal.
În „Ştampila”, Costică, partizanul primarului în funcţie, crede într-o strategie ce include cincizeci de lei şi bere pe săturate la crâşma lui Tocitu pentru cei ce vor trece duminică pe la trei-patru secţii (alături de neveste şi copiii cu drept electoral) pentru a vota pe actualul edill, care s-a evidenţiat mai ales prin spectacolele organizate de ziua comunei. Culmea „trădării” vine însă de la soţia sa, care va pune ştampila pe un tânăr candidat…
Alte radiografii surprind în acelaşi registru tragi-comic „conlucrarea” dintre vechiul-nou primar şi consilierii aleşi („Şedinţa”), relaţia primar-şeful de partid („Strâmbă Lemne” şi „Nenorociţii”). „Agentul acoperit” reprezintă un monolog în care democraţia este „sfidată”, multele întrebări vizând, prin metafore, situaţii reale. Consistent este ”Protestul”, ca formă de protecţie şi avertisment pentru reformarea sistemului. O serie de întâmplări din oraş se află între cauze, părerile fiind împărţite între pro şi contra. Desigur, mirarea primarului este mare când constată că sunt „oameni care primesc ajutoare şi sunt îndopaţi cu mici şi bere”. Abandonat şi de jandarmi, cel care a ajuns la trei mandate se refugiază în târgul de vite, tremurând seara între „balegi şi căcăreze”. Protestul se stinge încet-încet în zilele următoare, dar câţiva „zurbagii”, strânşi noaptea într-o clădire veche, consideră vinovat ziarul local, ”care e cu Puterea”. Cu greu se abţin să nu dea o lecţie dură gazetarului, momentul renunţării generând din partea lor poveşti sincere şi triste. Unul dintre participanţi concluzionează: „Poate data viitoare”. Viitorul este şi în atenţia ulterioară a primarului, care începe demolarea târgului de vite pentru a se construi aici un spital, o policlinică sau chiar un muzeu…
„Rătăcire” este o alegorie, Veniamin nimerind în drumul său către casă „în plin război” derulat într-un sat, ca o formă de „încăierare democratică”. De aici, urmând linia frântă a drumului, trece prin aşezări părăsite, acolo unde există semne firave de locuire fiind obligat să plătească taxa de drum, atât la intrare, cât şi la ieşire. Cartea cuprinde şi un capitol intitulat „Vremea parodiilor”, paginile rotunjind astfel un volum incitant şi original ce include exemple clare pe care le trăim pe pielea noastră, ca lecţii importante de viaţă. Iar pentru încheierea acestor simple note de lectură am ales un fragment dintr-o parodie după Octavian Goga: ”O ură grea de ne-nţeles / Ne ferecă-n chilii sihastre / Şi mă întreb: ce s-a ales / De biete sufletele noastre?”.
ŞTEFAN STAN
