Sunt lucruri după care ne cunoaştem rădăcinile, sunt locuri care ne dau voie să ne păstrăm copilăria în trupuri de oameni mari. Casa părintească-acest loc cu atâta însemnătate pentru fiecare în parte şi care are puterea de a păstra vii amintirile cele mai îndepărtate-îmbătrâneşte. Trecerea timpului nu o ocoleşte, dimpotrivă, îi şubrezeşte stâlpii şi-i brăzdează pereţii la fel cum face şi cu trupul celor care stau ori au stat în ea.
Mergând pe străzi, vedem cum tăcerea unor case a căror vechime se apropie de secol, ne face să ne oprim în dreptul lor. Curţile în care cândva iarba era călcată de picioarele copiilor zburdalnici sunt acum pustii, pline cu ierburi crescute la întâmplare şi copaci neîngrijiţi. Tăcerea aceasta a locului pustiu este de fapt un strigăt. Casele părinteşti lăsate pustii strigă prezentului! De ce lăsăm istoria noastră, şi aşa puţină şi prea repede uitată, să se risipească? De ce dăm uitării bătătura în care am făcut primii paşi, locul unde părinţii ieşeau în prag şi ne întâmpinau când vedeam acasă ? De ce?
Dăm vina pe vremuri, dăm vina pe agitaţia cotidiană, dăm vina pe orice şi oricine altcineva în afară de noi. Oare cui îi vibrează inima mai mult când vede o casă ce poartă deasupra prispei greutatea anului 1927, unui străin sau celui care a crescut în ea? Oare cui ar trebui să-i pese ? Prea repede batem cuiul care ţine agăţat anunţul: <casă de vânzare>. Ne construim case cât mai mari însă ne înstrăinăm de neamuri. Vrem cât mai multe camere însă copii puţini. Curţi mari dar pustii. Oare vrem bine?
Este anul 2016 şi încă putem găsi case a căror frumuseţe răzbeşte nepăsarea celor care le dau uitării. Deşi îmbătrânite şi prea de mult timp pustii, încă pot aduce trecătorului care le priveşte fără grabă, bucurie.
În Teleorman se prăbuşesc casele părinteşti, chiar nu putem face nimic?
Geanina Rizea
