La 4 august 1889, în urmă cu 127 de ani, se stingea din viaţă la numai 39 de ani, la Mănăstirea Văratec, din judeţul Neamţ, poeta Veronica Micle, o femeie drăgălaşă şi talentată, cea privită, în general, de către toţi admiratorii săi ca aleasa muză a marelui nostru poet naţional şi universal, Mihai Eminescu, a căror poveste de dragoste fascinează de peste un secol.
Numindu-se Ana Câmpeanu, viitoarea Veronica Micle, este născută la 22 aprilie 1850, la Năsăud, în judeţul Bistriţa-Năsăud.
Prin dispariţia tatălui, mama sa, ce se chema tot Ana Câmpeanu, ia hotărârea să se mute cu cei doi copii din Ardeal în Moldova.
Astfel, în 1853, întreaga familie a Veronicăi se va stabili la Iaşi. Printr-o întâmplare tragică, copila Veronica îl va pierde şi pe fratele său.
Primind o educaţie aleasă, şcoala primară pe care o urmează la Iaşi, o va termina cu calificativul de elevă “eminenta”, la învăţătură.
Fiind o tânără plină de viaţă, plină de farmec şi foarte frumoasă, mama ei o mărită de la vârsta de numai 16 ani cu Ştefan Micle, profesor la Universitatea din Iaşi. Mult mai în vârstă decât Veronica, din căsătoria lor au rezultat două fete.
Se pare că soţul său a avut grijă ca tânăra soţie să se cizeleze în viaţă, luând astfel lecţii de limba franceză şi de literatură universală, ca şi lecţii de pian, de canto.
Tot profesorul Ştefan Micle, pe care îl considera mai mult ca un părinte decât ca un soţ, o îndeamnă, având înclinaţii spre literatură, să scrie poezii, publicându-le pe rând în presa vremii.
A debutat în 1872 cu două lucrări în proză: “Rendez-vous” şi “Plimbarea de mai în Iaşi”, publicate în revista “Noul Curier Românesc”, unde va semna cu pseudonimul “Corina”.
Scriind mereu, majoritatea poeziilor sunt publicate în revista “Convorbiri literare”, dar ea mai colaborează şi la altele: “Columna lui Traian”, “Familia”, “Literatorul”, “Universul literar”.
În anul 1887 îi apare singurul volum de poezii, ce cuprinde versuri originale, prelucrări după Theophile Gautier şi Alphonse Lamartine, precum şi aforisme.
La apariţia acestui volum, tare bucuros, Eminescu nota: “ Cartea ei e veşnic nouă pentru mine… Ce frumoase versuri întâlneşti în cărticica asta. Citeşte-le şi-o să vezi câtă dreptate am!”
Veronica Micle este cunoscută publicului larg în special datorită iubirii care a legat-o de Luceafărul poeziei româneşti.
Auzind de Eminescu pe la Societatea “Junimea” ea se îndrăgosteşte de Eminescu numai văzându-l într-o fotografie.
Întâmplarea face că în vara anului 1872, la Viena, să se întâlnească căile Veronicăi, aflată aici la tratament, cu cele ale “poetului nepereche” care era student la Facultatea de Filozofie şi, de atunci nimic, nici răutatea lumii, nici capriciile dragostei lor, nu i-a mai putut despărţi. Aşadar, idila celor două talente literare a început departe de ţară, în timpul plimbărilor prin parcurile vieneze.
Încântat de această minunată întâlnire, în poezia “Când te-am văzut, Venera”, Eminescu avea să scrie: “Când te-am văzut copilă, treceai aşa frumoasă/ Cu ochii mari, albaştri, în bolţi întunecoase/ Ca marmura de albă şi mâinile de ceară,/ Urcau pe sânu-ţi mândru o mantie uşoară”.
În casa din Iaşi a soţilor Micle, din primăvara anului 1873, au loc dese întâlniri literare, unde iau parte, printre alţii, Ioan Slavici, Samson Bodnărescu, Miron Pompiliu, Matilda Cugler-Poni şi, bineînţeles, tânărul poet, Mihai Eminescu.
În toată această perioadă, pasiunea scapă din frâu, iar Veronica şi Mihai încep să scrie poezii, mai degrabă să dialogheze prin intermediul acestora.
“Atât de dulce eşti, nebuno/ Că le eşti dragă tuturor/ Cunosc femei ce după chipul/ Şi zâmbetul tău mor”. ( M. Eminescu, “Atât de dulce”).
“Mă pierd uitându-mă la tine/ Cuprinsă de un farmec sfânt,/ Şi-n sufletul meu iar revine/ Dorul ce-avui pe acest pământ”. (V. Micle, “Portretul”).
În anul 1874, fiind împreună, o vreme, la Văratec şi apoi la Târgul Neamţ, unde Veronica avea o casă, devenită azi Casa Memorială, iubirea lor e şi mai prezentă ca, de exemplu, în versurile din poeziile: “Adio” (de Mihai Eminescu) şi “Dor de trecut” (de Veronica Micle).
Trecând anii, Ştefan Micle, vârstnicul soţ al Veronicăi avea să moară la 4 august 1879. Fireşte, din acel moment, iubirea dintre cei doi tineri poeţi ar fi putut sfârşi într-un mariaj, dar, pentru a rămâne în istoria celor mai mari iubiri, povestea lor pare să fie una nefericită.
În acelaşi an (1889), Eminescu va muri, la 15 iunie, iar frumoasa lui muză, Veronica, se va stinge de durere, la 4 august.
Una dintre fiicele Veronicăi, Virginia Gruber, în 1910, menţiona, printre altele: “Mama a iubit pe Eminescu cu o iubire nemărginită. Împrejurările şi oamenii au făcut ca ei să nu fie uniţi niciodată”.
Poate tocmai aceste împrejurări nedorite au făcut ca cei doi mari poeţi, stinşi prematur, să fie uniţi pentru eternitate în iubire şi în poezie.
Prof. Marinela Armeanca
Şcoala Gimnazială Scurtu Mare, jud Teleorman
